Inundațiile și viața de jurnalist

         Mă gîndeam zilele acestea care ar fi cele mai palpitante momente din meseria de jurnalist. Pentru cei care nu mă cunosc, asta sunt la bază. Iubesc ceea ce fac și reprezintă foarte mult pentru mine. Mă întreba cineva zilele acestea care a fost cel mai greu moment din viața de jurnalist. Au fost multe. Imi amintesc de inundațiile din vara lui 2008, cînd am văzut oameni disperați care își strîngeau repede cîte ceva din case și plecau din fața puhoaielor. Apa venea repede și acoperea suprafețe mari de teren, inunda gospodării, îneca păsări. Prăpăd cît vedeai cu ochii. Aș fi vrut să fie doar un vis urît, nimic real. Mi se părea că sunt inutilă și mă durea sufletul că nu puteam să îi ajut pe acei oameni a căror agoniseală de-o viață se ducea pe apa sîmbetei.

       Îmi aminteam de jandarmii care îi ajutau pe săteni, cărau saci cu nisip ca să facă diguri iar munca lor devea în zadar pentru că apele învolburate treceau peste rîndurile de saci. Mă gîndeam atunci ce trebuie să fie în inimile celor care vedeau cum le ia apa totul și rămîn pe drumuri. Parcă nu vroiam să cred ce se întîmplă. Era prea mult pentru mine. De la o oră la alta apa înainta și eu relatam cum oamenii își adună lucrurile, cum jandarmii și cei care erau la inundații fac ce se poate.
      Vedeam animale fugind, lacrimi multe pe obrajii brăzdați de riduri adînci, mîini bătătorite ale unor țărani care au muncit atîția ani pentru familia lor.
       Nici rugăciunile nu îi mai putea feri de apele Siretului care înaintau foarte repede. Terenurile arabile erau ca niște lacuri imense iar culturile nu se mai vedeau. Doar apă atît era, peste tot.

      Mă uitam derutată și nu vroiam că cred că e real. Asta îmi spuneam de foarte multe ori. Îmi mai aduc aminte că aveam entorsă la un picior, parcă la dreptul și mă uitam la televizor și vedeam ce se întîmplă în anumite zone ale județului Iași. După ce s-a mai desumflat piciorul adică cam după 24 de ore, m-am pregătit să merg pe teren. Nu am putut să stau și să mă uit la televizor. Măcar atît puteam să fac, să spun care este realitatea din teren și să trag semnale de alarmă că sunt oameni disperați care au nevoie de ajutor.

      Nu am făcut mult dar nu am putut să dorm liniștită în patul meu de-acasă și alții să stea pe unde apucă. Acesta cred că este unul dintre cele mai triste momente din viața de jurnalist. Revin și cu alte momente!