Imaginea copiilor din orfelinatele româneşti imediat după decembrie 1989 mi-a rămas în minte. Copii săraci şi bolnavi, lăsaţi în voia sorţii. Atunci o consideram una dintre cele mai triste imagini dar nici astăzi nu mi-am schimbat părerea.
Ce spun în 2013 statisticile- numai 5% dintre copiii abandonaţi sunt declaraţi apţi de a fi adoptaţi. În anul 2012, din cei 55.000 de copii care erau daţi în asistenţă socială la peste 38.000 le-au fost reevaluate dosarele. Cîţi dintre aceştia pot fi adoptaţi- numai 1.900.
Cunosc familii care vor să adopte un copil dar nu au cum din cauza legislaţiei greoaie, a diferitelor motive care sunt invocate. Un copil are nevoie de protecție, de afecţiune şi nu numai de bani. Uneori observ că totul se rezumă numai la bani. Afecţiunea nu poate fi înlocuită de bani oricît şi-ar dori unii.
Aflu că, în cazul în care un părinte nu se interesează de copilul lui timp de un an, acel copil poate deveni adoptabil.
Aşa zeci de micuţi rămîn în orfelinate, centre de plasament care nu pot suplini familia de bază oricît de dotat ar fi centrul respective şi oricîtă bunăvoinţă ar exista din parte lucrătorilor din acele instituţii.
În România tot statisticile arată că pintre copiii abandonaţi în spital la naştere, peste 75% dintre ei au afecţiuni care pot fi tratate şi în afara spitalului. Ce am mai aflat este că aceşti copii sunt ţinuţi în spitale, spun asociaţiile, cu diagnostice care nu sunt reale şi care le diminuează şansa ca peste timp să fie adoptaţi. Mi se pare crunt, strigător la cer şi de neconceput şi în 2013. Care mai este diferenţa dintre 1989 şi 2013, ce s-a schimbat în atîţia ani? Ce fac autorităţile dar şi societatea civilă românească? Mult prea puţin iar zeci de copii rămîn ai nimănui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu