Moartea lui Sergiu Nicolaescu & decența românilor

        Mi se pare incredibil ce văd și ce aud despre moartea lui Sergiu Nicolaescu. Am văzut oameni care au venit în fața crematoriului Vitan-Bîrzești care au strigat de mai multe ori “Rușine”. Sute de mii de români au venit să își ia rămas bun de la regizorul Sergiu Nicolaescu.

        Nu îmi place nici expresia că regizorul este un "bun național". După ce un om mai bun sau mai rău, care a făcut mai multe sau mai puține lucruri pentru țara lui, moare, sunt unii care vor să uite de valoare chiar și în ultimele momente. Ce ușor se termină totul. Pierdem oameni importanți din domeniul artistic, cultural și pe zi ce trece, aceștia sunt tot mai puțini. Parcă se duc prea repede iar cercul se strînge. Rămîne munca lor și amintirile. Acestea nu se pot șterge.

      Eu nu aș judeca-o pe soția lui Sergiu Nicolaescu. Poate că ea a îndeplinit dorința maestrului și atît. Nu o cunosc și nu am mai văzut-o pînă acum și nu aș vrea să critic un om care a rămas fără un om drag, o iubire.

      Cuvintele mi se amestecă în cap și nu reușesc să spun în puține cuvinte ce cred despre ultimul drum al lui Sergiu Nicolaescu. Nu știu cum aș fi procedat dacă ar fi trebuit să transmit de la crematoriu și dacă nu aș fi vărsat deloc lacrimi. E prima data cînd văd transmisii în direct de la un crematoriu și e foarte ciudat. 
       Cel mai bine era să nu fie difuzată nebunia din fața crematoriului tocmai din respect pentru marele regizor român. Asta cred că ar fi apreciat însuși Nicolaescu, un om care la 82 de ani nu se temea de moarte și a presimțit că se apropie sfîrșitul. E doar un sfîrșit al vieții de pe pămînt și nicidecum o dispariție a muncii lui unice pe care nu o putem ascunde, arunca, îndepărta, renega.

     Cred că asta nu trebuie să uite poporul și cei care au huiduit la crematoriu. Chiar dacă la români nu mulți apelează la crematoriu, ar fi decent să fie respectată o dorință. Nicolaescu a ținut mult la propriile convingeri, la munca lui și cred că a rămas un copil pînă la moarte. În sufletul lui se simțea o fărîmă de copilărie. Toate rolurile pe care le-a creat au reprezintat un fel de model pentru el.

     Nu îmi plac înmormîntările și ceremonialele aferente și nu îi înțeleg pe cei care vroiau neapărat să-l vadă în sicriu, să plîngă pe lîngă el, să îl atingă, să țipe și toate celelalte.

        Aș fi fost recunoscătoare dacă mass-media nu ar scoate mizerii  măcar din moartea unui om. Fac meseria asta de 15 ani și am încercat mereu să nu mă cobor la asemenea lucruri, să nu jignesc oameni care și așa sunt bătuți de soartă, pierd pe cineva scump. Decență dragi colegi de breaslă și respect pentru oameni!