Mă gîndesc adesea care ar fi cel mai trist moment pe care l-am trăit, l-am traversat de cînd am am început să merg pe drumul de jurnalist. Ar putea fi experienţa de la inundaţii cînd apele învolburate rădeau tot din calea lor şi avansau în cîteva minute şi lăsau gospodării întregi fără agoniseala de-o viaţă. Ar mai putea fi zecile de copii săraci, murdari, flămînzi şi abandonaţi care mi-au dat insomnii nopţi la rînd.
Nici bătrîni fără sprijin şi casă nu m-au lăsat indiferentă şi tare mult mi-aş fi dorit să le inseninez viaţă, măcar puţin.
Fiecare intrare în spitale mă face să tresar şi să mă rpg din tot sufletul să nu ajung pacient pentru că mă omoară mirosul, stau ţintuit într-un pat şi toate celelalte. Totuşi cel mai trist moment din meseria asta, de jurnalist, a fost atunci cînd o rudă a unui bun prieten de-al meu a murit la spital. Aţi putea spune că nu e singurul caz, că era prea bolnav, că nu se mai putea face nimic sau ceva de genul ăsta. Ei, bine, nu este chiar aşa. A murit pentru că era prea sărac, că familia nu a ştiut la ce uşi să bată şi a apărut pe ultima sută de metri un alt caz. Astfel, bărbatul care era unchiul prietenului despre care vorbeam, a fost pregătit de operaţie pe creier şi după ce a fost dus pe masa de operaţie la Spitalul de Neurochirurgie, s-a aflat că operaţia se amînă pentru trebuie operată altă persoană. Între timp, bărbatul a decedat şi cei de la spital s-au spălat de mîni spunînd că nu aveau provizii de sînge şi nu putea să fie operată decît o singură persoană.
Aşă că un moment mai trist nu am întîlnit şi mi se pare incredibil să fie lăsaţi oamenii de izbelişte de parcă ar fi obiecte.
Vă întrebaţi ce au păţit cei vinovaţi-nimic şi pînă la urmă tot mortul a fost de vină pentru că a ajuns prea tîrziu la spital.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu