În seara asta am fost la film, la Cinema City. Am văzut filmul Sunt o babă comunistă. Mi-a plăcut și pot spune că m-a răscolit sau mi-a amintit de mai multe lucruri de dinainte de decembrie 1989. Nu sunt o nostalgică cînd este vorba de regimul comunist dar anumite aspecte le am tipărite în minte. Nu am vrut neapărat să le țin undeva ascunse și din cînd în cînd să iasă la iveală dar în această seară cam asta s-a întîmplat. A fost ceva mai presus de dorința mea, de puterea mea de a cugeta. Am simțit cum lucrurile scapă de sub control și amintirile curg cu repeziciune. Așa a fost timp de o oră și jumătate adică pe tot timpul filmului.
O voce interioară se conectase la creierul meu care deodată procesa lucruri din perioada comunistă și le punea în paralel cu zilele noastre. Poate că de-asta am fost de-acord cu unele lucruri spuse de personajul feminin principal-Emilia. Exact ce își amintea ea despre comunism, îmi aminteam și eu-terminai o școală, avem un loc de muncă și aveai un apartament.
Imposibil să nu îmi amintesc și de cozi la aproape orice, să nu revăd în memorie galantarele magazinelor aproape goale și multe altele.
Pentru Emilia din film, comunismul rămînea ca o ancoră și de cîte ori apărea a problemă în prezent își amintea de comunism, de locul ei de muncă, de colegi și chiar de Ceaușescu. Emoția întîlnirii cu conducătorul la uzina unde ea lucra părea aceeași și după atîția ani.
Fenomenală Luminița Gheorghiu și impresionant Marian Rîlea, amîndoi au făcut o pereche perfectă într-un film pe care l-am așteptat cu nerăbdare. Da, a meritat și cu siguranță vreau să-l revăd.
Sacrificiile părinților care au pus gaj apartamentul numai ca fiica lor să își poate achita restanța la propriul apartament îmi amintește de eforturile pe care orice părinte care își iubește copiii, o face. Pentru Emilia și Țucu nimic nu mai contează decît ca Alice și viitorul ei soț să fie în siguranță.
Chinezii de la care Țucu cumpăra tot felul de produse îmi aminteau de bișnițarii de la care se putea cumpăra cagea, țigări, sucuri, blugi și alte cele.
Imaginea uzinei închise dar cu utilajele înăuntru și acoperite se repeta parcă vrînd să lase loc la o speranță că va putea fi ca înainte adică aceeași echipă va lucra dar pentru un trai mai bun.
Marcica care trăia într-o mașină și îngrijea un pui ca pe propriul copil e drama unui suflet care nu mai are putere să lupte, să se ridice și să meargă mai departe și trăiește din mila celor din jur. Pe de altă partea doamna profesor Stroiescu este femeia neîmplinită care a fost nevoită să se reprofileze pentru a se întreține.
Pe scurt, asta mi-a sugerat filmul inspirat după romanul lui Dan Lungu. După ce am citit romanul pot spune că e o prelungire a lui, o completare și că în timpul lecturii mi-am imaginat personajele altfel-mai reticente, nostalgice cînd se face referire la comunism.
Sunt o babă comunistă e un film bun, merită văzut dar cred că avînd și lectura cărții și amintiri din comunism, e mai pătrunzător. E un film care te răscolește, te face să îți pui întrebări, te determină să faci tot felul de conexiuni dar să nu uiți că prezentul e altul- fără Ceaușescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu