Coregraful
Constantin Enache este singurul român care practică butoh în țara noastră și
visul său cel mai mare este să poată deschide o școală de dans contemporan. Pentru
acest lucru, el are nevoie de susținere dar promite că nu va dezamăgi. Dansatorul
și coregraful român spune că este fascinat de lumea și de fenomenul butoh și a
reușit prin lucru continuu cu cei cu care colaborează pentru proiectele sale,
să pună amprenta hieratică și stranie a dansului butoh atît la nivelul
limbajului coregrafic și deopotrivă, a întregii unități stilistice propuse.
(Foto Andrei Apostol)
Pentru
Constantin Enache, butoh reprezintă un univers deosebit de fascinant, un vector
mistic constant, o înșiruire de fotografii care redau o altă formă de viață, o
radiografiere fidelă a specificului vizual hieratic și straniu, un strigat mut
într-un telur zbuciumat. Cei care practică butoh, spune coregraful că îi
consideră a fi nu oameni ci, ființe a căror identitate încă nu se cunoaște,
entități sacre aflate pe un tărîm profanat, creaturi aproape extraterestre,
rezultînd astfel o formă de dualitate dintre om și o altă specie încă
nedefinită.
Totodată, imaginile grotești precum cele ale
morții, distrugerii și deformării, sunt considerate o oportunitate de a
descoperi frumusețea întunecată a sufletului și constituie un prilej de a ne
descoperi pe noi înșine, de la origini.
Deopotrivă, butoh vorbește despre un corp
metamorfozat, revoltat, contorsionat, un corp aflat într-o stare de transă și
permanentă tensiune. Butoh, îl văd ca fiind formă superioară a dansului
(contemporan), ultima caramidă a teatrului-dans, completează Constantin Enache.
Dupa
cum afirmă unul dintre pionerii acestui tip de limbaj coregrafic Tatsumi
Hijikata, putem deduce cu ușurință frumusețea dublă întunecată a naturii umane,
uneori atît de înfricoșătoare dar care poate căpata ulterior un sens
revelator: ”În interiorul fiecăruia
dintre noi există 50% întuneric, un loc întunecat despre care nu știm nimic,
despre un întuneric care așteaptă să fie descoperit.”
Pe
Wikipedia se precizează că Butoh (Buto sau dance of the darkness) - este o
formă de teatru-dans japonez care cuprinde o gamă variată de activități,
tehnici și motivații. Ia naștere după al doilea război mondial, în 1959 prin
colaborarea dintre cei doi fondatori acestui stil: Tatsumi Hijikata și Kazuo
Ohno.
Această formă specifică de artă este binecunoscută
pentru "hipercontrolul
corpului", dificultatea ”gustării” acestui fenomen prin urmare, prin greutatea decriptării unor astfel de
manifestări. Renumitul fondator, maestrul Tatsumi Hijikata compara butoh cu
"suferința". Caracteristicile predominante ale acestei forme de artă
includ imagini grotești, subiecte tabu, medii extreme sau absurde și se realizează
în mod tradițional prin vopsirea întregului
corp cu alb și cu mișcarea lentă, controlată. Cu toate acestea, în timp
grupurile butoh sunt din ce în ce mai numeroase, care se formează în jurul
lumii, cu diferitele lor idealuri estetice și intenții.
Butoh apare pentru prima dată în Japonia
după al doilea război mondial în 1959, sub colaborarea dintre Tatsumi Hijikata
si Kazuo Ohno, în umbra protectoare din
anii 1950 și 1960 de avangardă. Un impuls cheie a acestei forme de arta a fost
declanșată ca o reacție împotriva scenei dansului japonez de atunci, fapt care îi realizeaza lui Hijikata că s-a
bazat prea mult pe imitarea Occidentului
și în cele din urma a stilurile tradiționale, cum ar fi Noh. Astfel, el a
căutat să "se întoarcă de la stilurile occidentale de dans, balet și
moderne", pentru a crea o nouă estetică, care a îmbrățișat " corpul
ghemuit, fizicul legat de pământ ... și mișcările naturale ". Această
dorință a lui a găsit un nume în mișcare: ankoku buto (dans de întuneric)
pentru a descrie dansul său. El a schimbat mai târziu cuvântul "Buyo", datorită asocierii cu dansul clasic japonez,
la "butoh" , iar forma lui a fost construită pe un vocabular de
"gesturi fizice brute și obiceiurile necivilizate ... un atac direct
asupra rafinamentului (Miyabi) și subestimare (Shibui), astfel încât el devine un
prim rang în estetica japoneză."
De la Constantin Enache am aflat că deși
exercițiile de butoh sunt convenționale, uneori provoacă o mare violență sau
durere, dar așa cum Kurihara subliniază: durere, foame și privarea de somn erau
toate parte din viață în conformitate cu metoda lui Hijikata, lucruri care ar
putea ajuta dansatorii prin a accesa un alt spațiu în mișcare în acest caz,
indiciile de circulație aveau puteri grozave. De asemenea, este de remarcat
faptul că indicii de circulație Hijikata sunt în general, mult mai viscerale și
complicate decât orice altceva.
În timp ce butoh nu are o tehnică clasică
codificată, este rigid respectat într-o filiație autoritară controlată de către
Hijikata Tatsumi. Butoh Fu (metoda lui Hijikata) poate fi descris ca o serie de
indicii care încorporează vizualizari ce afectează în mod direct sistemul
nervos, producând calități de circulație care sunt apoi folosite pentru a
construi forma și expresia dansului. Acest mod atribuite sistemului nervos are în mod direct multe puncte comune cu alte tehnici mimetice găsite în istoria
dansului, cum ar fi: gama Lecoq despre calități ale sistemului nervos, ritmul
Decroux și densitate în mișcare, și descrierea calitativă Zeami Motokiyo pentru
tipuri de caractere.
Dansatorul și coregraful, Constantin Enache
mai spune- Consider că cele mai importante evenimente din viața oricărei ființe
sunt durerea, moartea, iubirea. Îmi plac acele coregrafii asupra cărora timpul
a lucrat. În butoh găsim întreg repertoriul problematic al fiinţei umane.
Din ce în ce mai mulți profesori sunt
influențati de abordarea stilului lui Hijikata și care tind să folosească
vizualizări extrem de elaborate, care pot fi foarte mimetic, de teatru, și
expresiv. Profesorii de acest stil sunt Koichi și Hiroko Tamano, fondatorii
Harupin-Ha butoh Dance.
CV-ul lui Constantin Enache este impresionat iar premiile sunt cele care pot constitui o garanție asupra munci sale. Visul său este acela de a putea deschide o școală de dans contemporan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu