România s-a schimbat după Revoluția din decembrie ’89. "Stîrpirea" comunismului a fost primul pas spre democrație și spre modernitate. Țara noastră avea nevoie de o schimbare majoră care să o ajute să intre în rîndul statelor modernizate. Nimeni nu s-a gîndit că vom mai scăpa de regimul communism, de Ceaușescu și ai lui, că vom putea gîndi și vorbi liber.
S-a petrecut mult prea repede pentru ca poporul să conștientizeze că ziua de mîine va avea un cu totul alt profil și că vor putea privi cu alți ochi viitorul.
Da, după decembrie 1989 spuneam că eram , în sfîrșit , o țară liberă, o Românie scăpată din lanțurile asprului comunism. Oamenii erau derutați neștiind ce să facă. După decenii de subjugare le era mult prea dificil să înteleagă cuvîntul “libertate”. Dictatura lui Ceaușescu căzu. Ce va urma? Asta era întrebarea care parcă se întrezărea pe buzele românilor. Nu știau cum să se bucure de libertate și cum să o păstreze.
“Ce vor face acum, că sunt liberi? Ce va urma? Cine a stat în spatele revoluției? De ce nu s-a întîmplat mai demult? Sunt întrebări care îi nelinișteau pe cetățenii unei țări care s-a trezit liberă , scoasă din ghearele unui tiran . Așa era în România, la sfîrșitul lui 1989.
Pentru a întelege ce a fost ar trebui urmărită, pas cu pas, evoluția României de la Revoluția din ’89 și pînă la integrarea în Uniunea Europeană. România nu-și putea imagina rezolvarea problemelor sale decît într-un context regional. O asemenea aserțiune este în mod egal valabilă, fie că se au în vedere problemele curente ale națiunii, fie capacitatea de a micșora, pe termen mediu și lung, distanța care o separă de plutonul mijlociu al democrațiilor consolidate și al economiilor prospere din Europa.
În consecință este vital pentru România să conceapă o ofertă de politică internațională care să compenseze handicapurile cronice ale politicii sale interne. O bună politică externa este pentru România singura sursă de valoare adăugată aptă să acopere deficitul de performanță pe plan intern. Prin aceasta, politica externă românească tinde să se automatizeze.
În 1989, o Românie extrem de izolată s-a cuplat politic la o lume pe care nu o studiase decît pentru a o putea respinge. Din 1990, autoritățile de la București afirmă permanent că doresc aderarea României la familia europeană și s-a întîmplat asta. Ce va fi de-acum încolo, este încă o mare enigmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu